inca o povestioara
Ultimul rasarit de soare de DANI IONESCO

Capitolul 1

Sunt eu. Fereastra este deschisa, iar atmosfera este perfecta.Te vad insa cu alti ochi. Imi e greu, imi e foarte greu. Mai tii minte cand ne-am intalnit? Era o zi exact ca aceasta. Copacii, au ramas la fel, casele sunt putin mai roscovite…noi…noi ne-am transformat in ceva care ne cam depaseste.
Sunt intr-o perioada ciudata…ma simt ciudat..totul e ciudat…Am nevoie de tine acum mai mult ca oricand ca sa pot sa inteleg totul. De ce nu mai esti aici? De ce incerci sa te ascunzi in spatele unei masti infecte?
Crezi ca nu te stiu cu adevarat? Crezi ca nu te simt?Ce vrei sa imi demonstrezi.?Mi-e dor de tine.

Frumos e totul,nu crezi?O lume plina de zambete ,de bogatie sufleteasca,c-un soare ce intotdeauna e galben pe strada Fericirii si cu sunete rozalii in suflete noastre.Insa de multe ori m-am intrebat ce se afla dupa colt,oare e aceasi veselie?aceasi armonie?A trebuit sa invat totul"the hard way"cum se zice mai pe americaneste.Dupa colt tot ce se afla este numai Intunericul etern ce manipuleaza omenirea intr-o fericire oarba si in fond superficiala.Ma crezi ca daca as putea,as da foc umanitatii intregi numai sa simta durerea care o simt eu acum?sa simta cat de frumos e sa arda in tine o flacara albastra fara sa intelegi cu adevarat de ce arde,iar in tine sa fie un mare vid pe care numai tu il intelegi si nu il intelegi in acelasi timp.
Numele meu este Volim iar povestea mea incepe in anul 1920,anul in care am cunoscuto pe ea,o actrita ce umplea salile Teatrului National,o femeie frumoasa,voinica si mica de statura,cu un par atat de minunat incat atunci cand batea vantul,simteai Divinitatea cum te cuprinde.Era atat de frumoasa incat era dureros sa te uiti in ochii ei,si ce ochi frumosi avea!Erau atat de frumosi incat daca erau tristi puteau sa aduca ploaia ca sa atraga atentia lumii intreagii prin ce suferinte trecea.
Eram un tanar scenarist de numai 24 de ani,pe vremea aceea la 24 de ani trebuia sa ai tot Pamantul in palma ta,ca daca nu,palma Pamantului te strivea in mediocritate si obscuritate si erai pe vecie pierdut,insa eu scapasem.Scrisesem deja 3 piese de teatru care avusera mare succes,si aveam o lume intreaga in fata,puteam sa mut orice munte cu palma mea numai prin cuvinte.Aveam o viata frumoasa,de invidiat,unde totul era la degetul meu cel mic,viata mea era cea mai de succes piesa de teatru vreodata,unde era imposibil sa nu pleci cu o liniste sufleteasca sau cel putin cu zambetul pe buze dupa ce o vizionai.Ziua mi-o petreceam pe Calea Victoriei,in compania multor femei frumoase iar noaptea in restaurantele cele mai moderne alaturi de cei mai influenti oameni ai vremii,toate numai pentru a-mi imbogati scenariul,de a schimba niste cuvinte sarace si neinteresante cu unele de lux,de mare calitate umana.Desi imi placea mondenitatea,eu doar ma foloseam de ea,stiam ca e oarba si ca nu imi va aduce nici o satisfactie interioara,dar pana la urma urmei,nici nu ma interesa,eram un om echilibrat,stiam cand sa fiu superficial sa imi ascult viata si in acelasi timp stiam cand sa imi mai ascult si inima.Atunci cand imi placea sa fug de mine si sa fiu doar eu,ma retrageam in cafeneaua"Le Poussin Bleau" de langa apartamentul meu din Aviatiei,impreuna cu gasca mea din liceu,si radeam,ma simteam din nou copil,ma simteam din nou inocent si fara un pic de griji.Si acum imi mai aduc aminte de Valentin cum venea la mine impreuna cu Razvan si fetele la un coniac mic si la un pocher.Nu aveam grji atunci,nu ma intrebam ce se va intampla"dupa...."doar momentul conta si ce spunea el.Si acum mai tin minte cum ne imbatam cu totii,cum incercam sa smulgem un sarut de la fete,cum incercam sa recuperam banii.
"Tu pierdeai tot timpul banii"imi spunea Valentin,iar eu cu aceasi indarjire ii raspundeam"Da...dar eu tot timpul castigam fetele"iar dupa ma amuza fata care o facea,deoarece se supara.Saracul il tachinam deoarece era foarte timid in liceu si nu prea era adorat de catre fete.
Aveam obisnuinta sa stau pe marginea geamului meu si sa ma uit afara,sa vad trecatorii,sa vad oamenii cum interactionau in cafenea,era o priveliste placuta.Intr-una din zilele mele de stat pe marginea geamului,observ un fost coleg,Daniel,care venise cu o femeie.Am fost vrajit din start de zambetul ei.Era unul fals,dar Doamne ce il iubeam.Pur si simplu radia prin falsitatea ei.In clipa urmatoare am coborat jos si l-am salutat pe Daniel,autoinvitandu-ma la masa.Mi-a facut cunostiinta cu acea doamna fermecatoare,o chema Iris,iar din acel moment nu pot sa va explic ce am simtit pentru ca toata inima mea si toata pofta mea de viata a fost sugrumata de catre privirea ei.Ma simteam in prezenta ei cel mai pitic om din lume si in acelasi timp si cel mai maret.Am avut o discutie destul de lunga si plictisioate cu Daniel despre politica.Era in aer schimabarea,recunosc,dar nici nu ma interesa soarta tarii,nu ma interesa nimic,doar privirea ei.
Daniel la un moment a trebuit sa plece,lasandu-ma singur cu "monstrul" acesta de frumusete langa mine.Era un moment tare jenant,eu care eram atat de sociabil si deschis cu oricine,nu puteam sa rostesc trei cuvinte intr-un mod coerent langa ea.A fost o perioada in care doar ne-am uitat unul la altul,dupa o perioada cand s-a uitat ea la mine,si eu imi ascundeam privirea,dupa o perioada cand ma uitam eu la ea si ea isi ascundea privirea.Ciudat dar dupa ceva timp nici nu mai trebuia sa ma uit in ochii ei,ii simteam.Momentul era cat pe aci sa se loveasca de penibil cand ea a decis sa deschida un subiect de discutie.
-Sa stii ca mi-a placut piesa ta,"Dorinta"....este de o sensibilitate nemaintalnita,am plans cand am citit-o-
-Nici nu stiu daca ar trebui sa iti multumesc sau sa imi cer scuze
-Nici una nici alta.....doar vroiam sa stii ca te apreciez
-Macar tu ai inteles-0,am fost dezamagit cand am citit cronicile criticii mei"fideli".Au spus ca piesa este doar un amalgam de clisee
-Erai indragostit in perioada aceea?
-Nu cred,adica eram cu cineva dar nu pot spune ca eram indragostit de respectiva.De ce intrebi?
-Pentru ca eu cred ca atunci cand esti indragostit,traiesti intr-o lume plina de clisee
-Poate ca eram indragostit de cineva dar inca nu stiam aceea persoana...
-Si ai aflat pana in momentul de fata cine e aceea persoana?
-Nu....dar incepe totul usor-usor sa prinda contur.....
Ramane o clipa inmarmurita.....imi placea privirea care o avea....undeva intre apus si rasarit se afla privirea ei.Nu o cunosteam inca destul de bine incat sa o pot citi cu totul.
-De ce ai ales teatrul?ma intreaba ea-de ce ai ales sa scrii scenarii si nu sa devii actor?
-Pentru ca am vrut sa fac parte din public.Viata e precum teatrul,are inceput,mijloc si sfarsit,iar teatrul pana la urma urmei este creatia unei scenarist,si mi-a suras ideea sa fiu creatorul unei vieti,unui univers
-Uita-te in spatele tau-ii spun eu-uita-te in spatele tau!O vezi pe femeia aceea stand singura la masa?Cea cu poseta verde?Cred ca este cea mai trista femeie din lume
-De ce spui asta? -Nu stiu,poate bat campii...dar uita-te la ochii ei.Tipa pare de vreo 30 de ani dar ochii ei sunt mult mai in varsta.Saraca cred ca a trecut prin multe,se uita la paharul ala de apa de pe masa ei de vreo 15 minute,de parca ar fi invidioasa pe apa aceea
-De ce invidioasa?
-Pentru ca se uita la acelasi lichid care se afla si in ea,si nu poate sa il scoata afara.Parca e durerea atat de mare in sufletul ei incat ii este greu sa si planga.....
-De unde esti tu atat de sigur?
-Sa zicem ca am un al 6-lea simt pentru chesiile astea.Uita-te cum atinge paharul,cum il priveste,cum isi misca capul.Pur si simplu tot corpul ei e trist.
Discutii,discutii.........Am plekat de la "Le Poussin Bleu" si ne-am indreptat catre Herastrau.Am vorbit mult,despre ea,despre mine,dupa iar despre ea si dupa despre nimic.A fost o dupa amiaza de vis.In aceea dupa amiaza am invatat eu sa iubesc.Am invatat sa vad lumea cu alti ochi.Seara cand m-am indreptat spre casa era deja intunecat,si-n tot negrul acela atmosferic,eu tot ce vedeam era lumina,si acea lumina venea din surasul ei din mintea mea.Imi venea sa plang de fiecare data cand radea

*

Zile intregi,am colindat Bucurestiul in lung si in lat cu ea,ne plimbam.Drumul era fara sfarsit, iar noi ne plimbam cu gandul de a ne cauta sufletele, pe care oricum nu le-am fi gasit niciodata..Pretene...!!Niciodata sa nu te atasezi de o femeie care a trecut printr-o relatie lunga si dureroasa,ca o sa suferi,de fiecare data cand te va privi,il va vedea pe cel dinaintea ta,si nimeni nu vrea sa fie doar o marioneta.Poate eu nu am fost o marioneta,poate am fost mai mult,dar toate femeile sunt la fel pana la urma-urmei.Cred ca pana si cele mai mici particule din ADN-ul ei ii spuneau"da bine ca te-ai indragostit de el,da cel de dinainte a fost mult mai important.Incearca sa gasesti o sfaramita din cel de dinaintea lui in el".Iris trecuse printr-o asemenea relatie cu un tip.Timp de 8 luni ea l-a iubit si el doar a suportat-o.
Intr-o zi a venit la mine si mi-a spus ca trebuie sa ne oprim aici,sa luam o pauza,sa nu ne mai plimbam.Desi sentimentele ei erau mult prea puternice pentru mine,ea nu putea sa il uite si a preferat sa nu fiu o marioneta pentru ea.Evident m-a durut.M-a durut pana si in acele colturi ale mintii mele unde ea nici macar nu trebuia sa se afle.Nopti intregi mi le-am petrecut singur sau in compania unor femei usoare prin cabaret-uri de pe Lipscani,incercand in fiecare femeie sa gasesc o faramita din ceea ce era Iris si cu fiecare sarut,cu fiecare sfarsit orgasmic,eram dezamagit,incercam da fara reusita sa o uit.Nu stiam ce sa mai fac,asa ca am renuntat la tot,am renuntat la placeri trupesti,am renuntat la iubire,am renuntat la tot.Am decis sa fiu nepasator,sa fiu doar un corp ce deriva pe Marea Vietii.Nimic nu imi mai pasa.Si in una din acele nopti de desfranare amnezica,un tip elegant,imbracat in negru,cu o privire infiorator de patrunzatoare vine la mine si imi spune daca vreau sa imi cumpar nemurirea.La inceput l-am crezut nebun,dar dupa mi-a explicat cum el provine dintr-o societate secreta,o societate foarte interesata de mine,deoarece doreste sa scriu o piesa de teatru si e dispusa sa imi ofere o suma de bani consistenta.Nu am inteles de ce tocmai eu,si sincer nici nu m-a interesat.Era o suma atat de mare incat nu m-a interesat absolut nici un detaliu.
5 nopti am stat si am scris incontinuu.Scriam,fara sa ma gandesc la nimic.Doar imaginea si rasul lui Iris il aveam in fata.In a 5-a zi la ora 3 dimineata am terminat de scris piesa.Am decis sa o numesc"Marioneta",din considerente bine-stiute.Imediat cum am terminat-o,i-am trimis-o lui Iris.Era despre ea piesa,evident.Era despre ceea ce simteam eu pentru ea.Era o piesa despre viata,iar ea pentru mine insemna toata viata intr-un singur paharel de lacrimi.Au trecut zile intregi fara sa primesc un raspuns de la ea.
Cum sa va explic?Nu m-am asteptat ca piesa sa fie o modalitate in care o sa o recuceresc,dar macar atunci cand ii fugea gandul la mine,sa ii vina in mintea imaginea MEA,nu acelui de dinaintea mea.Intr-un sfarsit am primit o scrisoare de la ea.Imediat cum am atins plicul,bataile inimii mele cresteau.Incepeau sa prinda un contur,asemnea unor ritmuri africane,credeam ca asta va fi momentul meu.Momentul in care ea ma va vedea pe mine pentru cine sunt eu,dar.......in viata nu poti sa le ai pe toate din pacate.
".....nu vreau sa te gasesc nicaieri,nici azi,nici maine,nici nicodata,am plans,am plans toata viata mea,de la prima propozitie pana la ultima,numai pot Volim.Uneori am impresia ca esti trimis de cineva pe Pamant,special pentru mine,sa ma faci sa sufar si cateodata sa ma faci fericita,dar e prea tarziu pentru fericire.Prea multa suferinta pentru un singur muribund,iar intr-o rana nu poti intoarce cutitu de nenumarate ori pentru ca odata si odata moare.Fiecare cuvint care mi-l spui ma macina.Te urasc!Nu vreau sa te mai vad!!Dispari din fata mea!!!.Ma macin in durerea-mi muta...."
Intr-un fel m-am simtit bine pentru ca am atins o coarda sensibila din ea,dar intr-un fel imi parea rau,nu vroiam sa se termine asa,dar pana la urma urmei,nu noi alegem cum se termina o piesa de teatru.Daca viata mea pana atunci era o piesa de teatru care te inveselea,dupa Iris,era imposibil sa nu plangi la sfaristul piesei.Intrasem intr-o perioada de depresie.Ciudat cum in viata,toate sansele apar intr-un moment de depresie.Piesa am trimis-o la adresa la care fusesem rugat,iar eu devenisem peste noapte un om destul de bogat.Toata viata mea asteptasem momentul in care o sa imi cumpar nemurirea,in care o sa devin un om bogat,iar cand am fost pus in fata faptului implinit,gandul imi era numai la rasul ei superficial.Zile intregi nu mai ieseam din casa.Noptile mi le petreceam unde apucam,de multe ori nici nu ajungeam acasa,adormeam beat pe o banca prin oras.
Intr-o noapte dormeam pe o banca,beat fiind, cand deodata apare acelasi barbat elegant care imi excita toate simturile prin simpla lui prezenta si mi-a felicitat piesa si mi-a spus ca este timpul sa plec.Sa imi iau la revedere de la tot.S-a apropriat de capul meu ca si cum ar fi vrut sa imi spuna ceva la ureche.Numai ca nu avea nimic de spus,din contra,a avut totul de spus,si asta a facut,dar sub o alta forma.In acel moment el m-a muscat de gat,iar eu i-am simtit bataile inimii cum incepeau sa bata in concordanta cu bataile inimii mele.Nu pot sa va spun ce am simtit,imi este imposibil.Este ca si cum v-as explica ce inseamna dragostea,ce simti cand esti indragostit,cand faci dragoste.Mi-a spus ca ziua care va urma va fii ultima mea zi pe acest Pamant,ca om,ca voi deveni altceva,ceva ce de-abia seara urmatoare voi intelege.
A doua zi m-am trezit pe banca,crezand ca totul a fost doar un vis,dar semnul de la gat imi trada starea de vis.Nu am stiut ce se va intampla.Nu stiam la ce sa ma astept.Incercam sa gasesc cuvintele potrivite pentru ceea ce mi se intamplase,pentru ceea ce va avea sa se intample,dar nu reuseam.Insa totul in capul meu era foarte limpede deoarece simteam ce va avea sa se intample.Eram intr-un fel daca pot spune,constient,de soarta mea,eram constient ca o sa fiu inecat in intuneric pe vecie.Ma consider a fi foarte norocos,deoarece multi dintre cei care trecusera prin aceasi experienta ca si mine nu au fost constienti si nu au putut aprecia ultimile lor clipe de viata pura.Si asa cum stateam pe banca aceea,cu bratele incrutisate,priveam copacii,auzeam ciripitul de dimineata al pasarilor,miroseam aerul,si ma uitam la cer,deoarece avea sa fie ultima oara cand aveam sa vad toate lucrurile acestea sub patura soarelui galben.Si in acele momente,ma puteam gandi numai la Iris.La chipul ei,la rasul ei superficial,la ochii ei.Si cum stateam sa privesc cerul,ii vedeam stralucirea ochilor ei in soare,si am inceput sa plang.Si cum imi gustam lacrimile ce-mi cadeau pe obraji,oftam,deoarece avea sa fie ultimul meu rasarit de soare.

Capitolul 2

Toata ziua m-am zbatut in pat cu propria mea fiinta.M-am luptat cu mine.Aveam halucinatii,cosmaruri,aveam febra,ca si cum fiecare particica vie din mine incerca sa se lupte ca sa traiasca.In noaptea care a urmat,domnul elegant imbracat in negru a aparut in dormitorul meu,privindu-ma,indiferent.Era un tip frumos,cu o fata palida si cu ochii de un albastru stralucitor.In timp ce se apropria de patul meu,razele veiozei il schimbau.Fata palida devenea din ce in ce mai rosie,ochii din ce in ce mai verzi iar parul de la un alb inspaimantator la blond.M-a intrebat daca inca mai vreau nemurirea.Daca nu cumva mi-am schimbat parerea,iar eu cu ultimile mele eforturi am dat din cap.Si acum imi aduc aminte de acel moment,au trecut aproape 200 de ani de atunci si inca imi aduc aminte de acel moment.M-a muscat din nou dupa care m-a pus sa beau un pic din sangele lui,.In acel moment am inceput sa rabufnesc de durere.Toata dureera care am trait-o cu o zi inainte a fost un nimic pe langa ce traiam atunci.Iar intr-un moment,totul s-a oprit,ca si cum lumea ar fi stat in loc,toate imaginile,sunetele,totul s-a oprit.In acel moment am deschis ochii si am vazut lumea intr-o alta lumina.Tot ceea ce ma inconjura prindea viata,totul era,cum sa va explic?de o vietate moarta de neinchipuit.Iar eu in acel moment murisem si o parte din mine renastea din propria cenusa a existentei.Atunci a fost momentul cand eu am devenit un vampir.O sa spuneti ca este totul o minciuna,un subiect mult prea uzat,dar nu este asa.Acel domn elegant mi s-a prezentat.Mi-a spus ca il cheama Mercurio si ca mi-a dat acest dar deoarece eram mult prea pretios ca sa fiu doar un muritor de rand.Mi-a spus ca piesa mea va avea un succes colosal si era mare pacat sa fiu lasat sa putrezesc in pudoarea vietii.Mi-a spus de societatea aceea secreta,evident formata numai din vampiri.Sincer tot timpul am considerat amuzant dar si trist acest subiect,faptul ca o intreaga omenire,este manevrata din spatele cortinelor de o eternitate intunecata.Mercurio mi-a spus ca am primit acest dar cu un scop,ca ma va invata totul ce trebuia sa stiu in scurt timp.Mi-a spus ca societatea aceasta alege numai oameni de calitate,iar eu am fost"imbratisat" de ei deoarece posed o mare calitate-erau siguri ca eu sunt un mare cunoscator al sufletului omenesc.Iar ei pentru a putea manevra mai bine umanintea,aveau nevoie de oameni ca mine.Pur si simplu tot ce aveam de facut era sa creez o "enciclopedie"a sufletului uman.In aceea noapte,Mercurio m-a invatat prima si cea mai importanta lectie-sa ma hranesc.Si-n timp ce noi doi ne plimbam pe strada,Mercurio observa un vagabond ce dormea pe o straduta,intr-un colt mai "intunecat".In nici o sclipire,i-a rupt gatul si a inceput sa se hranesca din vietatea acelui om,dupa care mi-a spus sa incerc si eu,ca daca eu nu o sa ma hranesc,in scurt timp am sa mor.Traiam intr-o confuzie ce accelera cu 200km\h.In numai 24 de ore toate usile Vietii mi-au fost deschise si toata cunoasterea Absoluta si sufleteasca se afla in procesul acesta nemilos de secare.Si am inceput sa ii sug sangele,acelasi sentiment,si aceleasi batai rezonau in interiorul meu ca atunci cand Mercurio m-a muscat pentru prima data.Imi venea sa plang pentru batranul acela,pentru soarta lui,pentru tot ce faceam,imi era rusine.
-Opreste-te,opreste-te!!o sa mori daca o sa ii sugi tot sangele-mi-a spus Mercurio
-Nu ai spus ca noi nu murim niciodata?
-Daca bei prea mult il omori,iar sangele "mort"iti face rau.Plus nu ai de ce sa iti faci griji,peste cateva minute se va trezi si va crede ca a fost totul doar un vis
-Nu moare?
-NU moare,stai linistit,nu suntem animale,nu trebuie sa bem prea mult,ii omoram si ne facem si noua un rau
-Poi si nu va deveni si el ca noi,daca il lasam sa traiasca?
-Lucrurile nu merg asa,dragul meu.Ce ti-am facut eu tie a fost cu totul diferit.Inca nu posezi puterea sa intelegi
Si avea foarte mare dreptate.Nu intelegeam nimic
-Dragul meu,sa nu ai remuscari cand te hranesti.Ei nu sunt doar o hrana,ei sunt esenta vietii noastre,iar noi suntem esenta vietii lor.Tu crezi ca Lumina ar fi existat fara Intuneric?Nu dragul meu.Este un proces ce tine de cand lumea si pamantul.De cand Cain a fost izgonit.Vezi tu...,cand Dumnezeu l-a izgonit pe Cain,el a strabatut Pamantul singur,incercand sa isi caute un sens.Acel sens a venit de-abia atunci cand Dumnezeu a observat ca toata puritatea din Abel a fost decat o superficialitate.Toata perfectiunea Pamanteasca devenise decandenta,imperfecta.Oamenii nu mai erau recunoscatori.Atunci Dumnezeu l-a cautat pe Cain in desertul Singuratatii si l-a gasit,infometat,pe moarte, implorand sa i se dea o a doua sansa,iar Dumnezeu i-a dat o a doua sansa.Si-a cerut scuze fata de el si i-a promis eternitatea dar cu un pret.Dat fiind trecutul murdar al lui Cain,aceasta eternitatea nu avea sa fie acceptata cu usurinta,fiind blestemat sa nu mai vada lumina soarelui niciodata iar nemurirea lui sa fie dependenta de viata "oilor" pierdute in gradina Edenul.Iar de fiecare data cand va seca din viata altuia sa isi aduca aminte de cuvintele Domnului.In acel moment Dumnezeu a zis"marktub"si i-a suflat harul pe care toti il avem in noi.Vezi tu dragul meu,cu totii suntem copii lui Cain.Asa mers lumea de mii de ani,intr-o continua mascarada a perfectiunii imperfecte.Vezi tu dragul meu,nimic nu este perfect,nu exista trivialitate
-Deci exista un Dumnezeu acolo?
-Nu stiu nimic despre Dumnezeu,Diavol,ingeri sau demoni,nici nu cred in nici unul dintre ei.Am trait pe pamantul acesta timp de 600 de ani ca sa imi permit sa fiu reticent.Timpurile s-au schimbat tinere.Ce ti-am spus eu sunt povesti vechi de spus copiilor la culcare
-Si de ce mi-ai spus atunci toate acestea?Ma vezi ca sunt un copil?Ma vezi ca ma pregatesc sa ma duc la culcare? -Nu fi spiritual cu mine te rog frumos.Ti-am spus despre aceste lucruri la fel cum o mama isi invata copilul "Tatal Nostru"
-Si tu ar trebui sa fii noua mea mama?
-Sunt cel mai apropriat lucru care il ai deocamdata de acest cuvant.Eu ti-am dat acest dar si e responsabilitatea mea sa iti spun cum merg lucrurile defapt.Nu traim de capul nostru,Exista niste reguli care trebuie sa le respectam.
-Impuse de cine?
-De cine crezi dragul meu?De NOI.La fel cum oamenii traiesc dupa anumite legi, asa traim si noi.Fara ordine,totul se tranforma in haos iar existenta noastra primordiala va fi petcetluita si sortita pieririi
-De catre cine?
-De catre cine crezi Volim?de catre oameni.Oamenilor le este frica de ceea ce nu inteleg.Cei drept iubesc pana la urma acesta frica dar este o iubire care este amenintatoare,precum zambetul dulce al unei femei rafinate
In capul meu numai chipul lui Iris rezona
-Ahaaaaa-imi zambeste el perfid-deci intelegi mult prea bine ceea ce vreau sa spun
-De unde ti-ai dat seama?
-Pe masura ce imbatranim,devenim mai puternici.O sa vezi si tu ca odata cu trecerea timpului o sa te indragostesti de noapte.O sa imbratisezi harul care ti s-a oferit si o sa inveti sa iti dezvolti toate capacitatile extrasenzoriale
-Capacitati extrasenzoriale?
-Da,dragul meu.Noi suntem exact ca oamenii,numai ca de o mie de ori mai puternici din orice punct de vedere.O sa inveti sa simti pericolul de la 30 de km,o sa inveti sa auzi noaptea cum comunica in toate formele ei naturale si astrale cu tine.Tot ce ai putut simti tu ca om,se inmulteste de o mie de ori acum cand esti....sa zicem mort
O priveam ca pe o povara,acest har,nu ca pe un dar.Daca eu in viata fiind,fiecare particula din corpul meu pulsa si suferea pentru Iris,ma gandeam acum mort fiind cum as putea rezista durerii.Mercurio din nou mi-a citit gandul.Mi-a tinut ceva timp pana cand sa ma obisnuiesc cu acest transfer telepatic.Mi-a tinut ceva timp pana cand sa invat sa permit cuiva de seama mea sa imi citeasca gandurile.
-Stai linistit,nu vei simti dragostea-imi spunea el.Nu vei simti nevoia de a face dragoste,de a manca,de a bea.Toate aceste capacitati dragul meu vin de la creier.Ceea ce ai simtit tu pentru aceea fata vine din suflet,iar sufletul tau e gol acum.Ar trebui sa stii ca nu o sa mai ai voie sa o vezi pe Iris niciodata.Chiar si-n acest moment se lucreaza la"moartea ta",cel putin in acte ma refer.Noi nu avem voie sa interactionam cu cei vii,decat daca reprezinta un interes pentru Societate.
Ce s-a inselat Mercurio atunci.Desi in tot acel proces de schimbare,fiecare faramita din mine s-a luptat fara reusita sa se mentina in viata,un singur loc insa ramasese viu si stralucitor.Acel loc din sufletul meu unde erau ochii lui Iris.Probabil erau atat de sclipitori incat tot acest blestem intunecat a preferat sa il lase acolo,nealterat.Aveam sa aflu cu timpul ca "darul"nostru se manifesta diferit in fiecare dintre noi.
Moartea mea inscenata a fost una triumfala,daca-mi permiteti sa spun asa.Fiecare om de care am fost eu apropriat in viata aceasta m-a omagiat.Valentin,Razvan,fetele din gasca mea,toti au plans atat de mult incat pe mormantul meu puteai creste o gradina din acele lacrimi.Iar Iris....nu prea mi s-a dat voie sa aflu multe despre reactiile ei,ce-i drept nici nu cred ca fusese la inmormantare,pana la urma urmei nu mi-a fost apropriata.Asa credeam.Pana la urma urmei,eu doar am fost un domn tinar care i-a tinut mana si i-a tinut de urat in zilele calduroase.Intre timp mi s-a oferit o noua identitate cu un cont in banca destul de considerabil,eram un milionar acum.
-Probabil te intrebi dragul meu Volim,daca o sa dormi in cosgiug?ma intreba Mercurio razand.Doar m-am uitat la el,asteptand un raspuns,crezand ca oricum orice intrebare din partea mea ar fi fost penibila
-Iubitule.....noi nu facem parte din cei rau famati,sa traim in canale,sa ne hranim cu sobolani si alte vietati mizerabile.Noi facem parte din aristocratie,avem destui bani incat sa ne si stergem excrementele cu ei,iar locuintele noastre au camere special amenajate,fara geamuri,izolate de razele soarelui.Ar trebui sa te invit si eu odata la mine in casa,sa vezi ce "cosgiuc" regal am,cu o lungime de 2 metrii si o latime de 1.6 m,plin de cearceafuri aduse din cele mai exotice colturi ale lumii.Noi nu suntem ca-n carti dragule,nu ne este frica de tepusi,de cruci,sau de biserica,dimpotriva.Eu unul merg ocazional la Biserica Sf Iosif,cu fiecare ocazie cand pot.Mai ales in perioada Pastelui, cand pot gasi cele mai sfinte si pure picaturi de sange.Noi dragule,repet,suntem cu totii fii lui Cain,iar oamenii pe de alta parte sunt copii lui Abel,iar noi totii suntem fii lui Dumnezeu si lu Satana deopotriva.
-Parca ai spus ca nu crezi ca in Dumnezeu,nici in Satana
-ehh,m-am lasat molipsit de spiritualitatea ta,acum ce sa fac asta e!
Am invatat repede cum mergeau lucrurile.Nu mi-a fost greu sa percep totul si mi-am indeplinit datoria pe care o aveam intrebuintata,aceea de a nota fiecare impuls sufletesc deosebit.Cutreieram nopti intregi,discutand cu oameni,citindu-le gandurile,gustandu-i.Cu timpul mi-a devenit foarte greu.Cum sa va explic?Este foarte greu cand simti ca esti intr-o depresie iar daca inchizi ochii si te uiti bine in sufletul tau nu este nimic,este ca si cum un indragostit ar sta zile intregi in casa asteptand telefonul iubitei,iar cand telefonul suna si tu raspunzi,este defapt altcineva.Asa ma simtea si eu,si ma framantam.Credeam si simteam ca relatia mea cu Iris nu ar fi trebuit sa se termine acolo,in aceea piesa de teatru.Nu mai stiam nimic de ea.Multe nopti stateam si ma gandeam ce a fost in capul ei cand am murit?Oare a suferit?Oare a regretat ceva?Oare a fost nepasatoare?Chiar si daca era nepasatoare,tot as fi vrut sa stiu.Orice particica din sufletul si creierul ei imi excita nervii mei demult apusi.Si aceea particica incercam sa o gasesc in alte femei.De multe ori stateam in cele mai selecte localuri si fermecam sute de femei cu privirea mea stralucitor de goala si de zambetul meu diavolesc.Si in acele femei incercam sa gasesc o particica din Iris,si de fiecare data primeam acelasi impuls din strafundul eul-ui meu.Imi creasem deja un proces,obisnuiam sa ies din local cu cate o fata care imi amintea mie foarte mult de ea.O aduceam la mine in noua mea locuinta ori o plimbam pe strazi pana in momentul cand o halucinam,si nu mai avea putere de gandire,de decizie.Si ma culcam cu acele femei,incercand sa ii regasesc mirosul,zambetul,saruturile.Le secam sangele incercand sa ii regasesc gustul,si de fiecare data esuam,si in acele momente, extrem de frustrat cum eram,de nervi,le omoram si le aruncam ca pe niste carpe,caci erau carpe.Nu era nici o femeie ca ea.Si de fiecare data cum le vedeam imobilizate,cu ochii scosi din orbite iar limba scoasa afara inecandu-se in propria lor baie de sange,sufeream.Pentru ele,pentru Iris si pentru mine plangandu-mi de mila la ceea ce ajunsesem.
Societatea nu imi reprosa nimic atata timp cat nu incalcam regulile mascaradei si ma tineam de munca mea.Am trecut prin niste momente oribile de-a lungul timpului sa stiti.Nu am ascultat sfatul lui Mercurio de multe ori cand mi-a spus ca nu este recomandat sa ucizi pe cineva atunci cand te hranesti cu el,deoarece toate gandurile si cosmarurile lor vor intra la tine in cap.Nu pot sa va spun cum m-am simtit dupa un timp cand tot ce auzeam erau doar tipetele si plansetele acelor dame de companie.Imi aduceam aminte fiecare particica din viata lor.Primul lor zambet,prima lor sarutare,primul act de dragoste,prima intrare in coltul intunecat.De multe ori ma dadeam cu capul de pereti,ca nu mai reuseam sa scot din cap tipetele lor,durerea lor sufleteasca atunci cand fusesera de nenumarate ori violate sau batute de catre vreun client sau peste.Intre timp m-am oprit sa fac asemenea lucruri,cred ca as fi innebunit.Ce-i drept acele preluari de memorie,daca le pot spune asa,ma faceau mai puternic,dar vezi tu,dragul meu cititor,orice drog care il folosesti te face puternic dar in esenta te slabeste si te leapada de umanitatea ta.
Multe nopti,cand terminam de scris cate ceva in "Jurnalul Sufletului"asa cum imi placea sa ii spun,ma plimbam cu Mercurio,si cu ceilalti de seama mea si discutam despre filozofie,muzica,teatru....Era o viata luxoasa si frumoasa iar harul acesta m-a invatat sa il apreciez.Dar dupa cum v-am spus mai demult,stiam ca mondenitatea este oarba si nu imi va aduce cu adevarat nici o satisfactie spirituala.In una din seri l-am rugat pe Mercurio sa ma insoteasca la o plimbare,vrand sa ii cer un sfat.
-Sa stii ca iubesc tot ceea ce noi reprezentam,luxul nostru, de ceea ce noi beneficiam.Sunt recunoscator pentru tot dar simt ca aceste lucruri sunt precum un pahar de vin bun.Este bun dar este trecator.
-Din contra dragul meu,ar trebui sa inveti ca totul nu este trecator la noi,trecator este pentru muritori,noi putem sa prelungim orice satisfactie personala pana la infinit.
-SI totusi,as da totul Mercurio,totul as da,daca ma crezi.Numai sa o vad pe ea,sa ii mai vad ochii inca odata
-Dar nimeni nu a spus ca nu poti Volim
-Nu ai spus tu ca nu avem voie sa intram in contact cu muritorii?
-Da...dar asta nu inseamna ca nu ii poti veghea,nimeni nu iti interzice sa iti satisfaci o curiozitate personala si de ce nu?inofensiva?
-Si de ce nu mi-ai spus asta la inceput?
-Pentru ca nu erai in stare sa intelegi multe,pretenul meu.Atunci daca ti-as fi spus ca ai avea voie sa o vezi pe Iris fara sa stie ca tu esti in acelasi loc cu ea,te-ai fi dus aruncandu-te in bratele ei,netinand cont de consecinte.Au trecut aproape 3 ani Volim,acum esti capabil sa judeci ce este bine si ce este rau,desi acest concept nici mie nu imi este prea familiar sincer sa fiu.Daca vrei sa o vezi pe Iris,du-te la ea,numai ai grija sa nu cumva sa stie ca esti acolo.
Cred ca nici nu l-am lasat sa isi termine propozitia,ca eu eram deja pe fuga,sa ma duc la casa ei,sa o privesc,eram nerabdator.Inca mai traia in apartamentul ei din zona Cismigiu,inca mai avea parul acela divin.Mercurio mi-a spus la un moment dat sa pretuiesc fiecare lacrima care imi va cadea,deoarece cei de seama noastra plang rareori,o data sau de doua ori intr-o eternitate.Si ajuns acolo,stateam langa patul ei,privind-o cum doarme.Cand Dumnezeu a creat perfectiunea,trebuia sa se gandeasca si la aceasta faptura mica cu fatuca de bufnita.Era cea mai gingasa fiinta care o vazusem eu pe acest pamant,si nu as fi tradat aceasta imagine pentru nimic in lume.Stateam de multe ori si o priveam,doar o priveam,imaginandu-mi cum ar fi sa o mangai in momentele alea,sa ii simt firele parului ei in palma mea palida si rece.De multe ori ii priveam ochii cum se miscau sub pleoape cand visa,incercand sa imi aduc aminte privirea ei,incercand sa imi aduc aminte de saruturile ei,incercand sa imi imaginez ce viseaza.Stateam pe un scaun aproape de patul ei si doar inchideam ochii si o priveam din interior.Imi imaginam pana si ce discutii puteam sa avem noi daca s-ar fi trezit.In acele momente tare imi era frica sa nu se trezeasca si sa o sperii,dar imi doream in acelasi timp lucrul acesta mai mult ca orice sange care mi se oferea.Oare ma gandeam,avea sa fie suparata?Uimita,fericita?,cum ar reactiona daca m-ar vedea pe mine in acele momente cand doar o priveam?Imi doream cu neputinta sa o pot transforma si pe ea in ceea ce eu eram,caci eram sigur ca numai in felul acela am sa o mai pot saruta si sa o simt in brate,dar cine eram eu sa pot sa iau o asemnea decize?Probabil a avut dreptate Mercurio cand a spus ca oamenilor le este frica de ceea ce nu inteleg,ca le este frica de o moarte nemuritoare cum suntem NOI,insa numai privirea ei adormita imi dadea fiorii,deoarece eu eram in prezenta nu numai a unei mari frumuseti dar si in prezenta a unor radiatii pline de vietate ce erau mult prea puternice pentru a le putea percepe.Ezitam sa fac vreo miscare brusca sa o trezesc,era mult prea frumoasa si nu vroiam sa o sperii,doar oftam,si in tot acel oftat,un singur imbold sufletesc m-a facut sa imi dau seama ca vor urma nopti in sir cand tot ceea ce puteam sa fac este sa o privesc.Iar imboldul acela,fata acea de inger,acel miros al ei,toate aceste lucruri mi-au dat lacrimile.In aer se simtea lipsa unei fantome si vroiam sa cred ca nimeni in afara de ea nu simtea contrastul dintre alb si alb,iar eu cum priveam cerul,vedeam distanta dintre ea si luna,si eram invidios pe ingeri ca vedeau totul dintr-un unghi mai bun unde se putea face dureroasa diferenta dintre ce-i rau si ce e bine.Si asa stateam eu pe scaunul ala stricat al ei care scartaia,prinvind-o,in lacrimi.

Capitolul 3

Timpul devenea cel mai mare dusman al meu.Cum stateam in fiecare seara sa o privesc, invatasem deja sa ii patrund in minte cand visa si puteam sa deduc intamplarile din viata ei(dat fiind ca imi era interzis sa umblu ziua,nu aveam nici mai vaga idee despre viata ei,despre sentimentele ei,despre CUM SIMTEA TOTUl).Desigur ,era o actrita destul de celebra in acele vremuri,si citeam cronici despre ea,o priveam in afise cu orele stand in fata Teatrului National,paralizat de imaginea ei dar nu mai stiam nimic despre sufletul ei.Cu trecerea timpului insa am reusit sa aflu multe despre ea.Ma visa foarte des,desi nu puteam sa descifrez totul,o simteam ca ma viseaza,dar degeaba.De un an jumate era intr-o relatie cu un regizor,si o simteam fericita,si acest lucru ma intrista da ma si bucura nespus de mult.Aveam discutii lungi cu Mercurio pe aceasta tema,tot timpul imi spunea sa renunt la ea,ca nu mai are nici un rost
-Invata sa uiti,ignoro,e cel mai bun sfat pe care ti-l pot da draga Volim
-Tu nu stii nimic Mercurio,nu stii cat de greu e sa stau sa o privesc si sa ii aud visele,sa o aud in vis cum ma cheama si eu sa nu pot fi in stare de nimic
-Intelege ca tu acum esti de alta natura,cum crezi ca ar reactiona daca te-ar vedea?Crezi ca nu o sa se sperie cand o sa iti vada fata palida,si ochii aceia negrii stralucitori?Cum crezi ca ar putea iubi ea o entitate moarta,care se hraneste de pe urma oamenilor?.
-As da orice pentru asa ceva,as renunta chiar la eternitate pentru ea.
-Nu.nu ai face asta,iti spun eu sigur.Dragule,orice sentiment care il mai ai tu pentru ea este doar o iluzie,un strigat,o fantoma a sufletului tau deja apus.
Si asta am facut,am renuntat la orice eventualitate ca as putea sa o mai vad vreodata.Pur si simplu m-am macinat in durerea mea muta,mi-am continuat moartea ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat.
Si intr-o seara am lasat totul in urma,si am imbratisat in totalitate noaptea.Ciudat.Cu ochii pe care ii am eu acum,pot vedea totul altfel.Voi oamenii poate nu ma veti putea intelege dar eu totusi o sa va incerc sa va explic,cum priveam eu cu ochii totul.Pentru mine,totul avea o viata,puteam sa disting starea unui om dupa culorile din sufletul lui,toate statuiele,strazile,stalpii de lumina,toate ingredientele noptii pentru mine prindeau viata,se miscau si imi vorbeau.Cat despre Iris,spre marea mea uimire eram intr-o zi in camera ei,se pregatea de culcare,era intuneric in camera ei si eu ma aflam intr-un colt in umbra,doar privind-o,cand deodata ii aud glasul"stiu ca esti acolo,stiu.....de ce nu imi vorbesti?de ce taci?vrei sa iti spun ca plang si regret momentul cand te-am izgonit din viata mea?urasc regretele si remuscarile,si stii foarte bine ca ai fost cel mai amar regret al meu"(incepe sa tipe plangand)-"Vreau sa te vad,Volim,stiu ca esti acolo,doar iesi in fata si lasa-ma sa te vad,te rog,daca in momentul asta nu imi apari,ma jur ca o sa te scot din suflet".Mi-am folosit toate puterile mele pentru a-mi oprii ochii sa sclipeasca,sa ma observe.Ma simtea paralizat,dar am tacut.Am stat si am tacut.Si s-a tinut de promisiune,m-a scos din suflet.Ii vedeam visele,si nu mai eram acolo,sau daca eram,eram la sectia de cos de gunoi.Ma durea enorm dar eram constient ca era singurul lucru care
puteam sa il fac.
De-a lungul anilor,am cutreierat tara in lung si in lat,si am invatat sa o uit pe Iris.De framantat tot ma framantam,deoarece cu fiecare secare,simteam cum o particia din ramasitele umanitatii mele se ducea.Discutam,notam orice stare sufleteasca iesita din comun,si ma gandeam care ar fi modalitatea cea mai buna pentru a putea ajunge in acel punct slab din om,cum sa il manipulezi,de ce sfori sa apuc.Eram rau,stiam asta,dar traiam dupa niste legi,si nu aveam incotro.Intr-o noapte plimbandu-ma pe Lipscani,imi atrage atentia un bosorog care dormea pe jos,si desi stiam sa ma fac nevazut,sa stau intr-un colt si doar sa privesc,el m-a observat,defapt m-a simtit,era orb.
-Sa stii draga tinere ca nu totii ingeri au aripi......
-Dar cum de dumnavoastra sunteti sigur de existenta ingerilor?
-Pentru ca am unul in fata mea
-Va asigur ca va inselat,nu sunt pe departe un inger.Un inger nu ar face anumite lucruri pe care eu le-am facut
-Dar baiete,tu te inseli......eu iti spun ca esti un inger.Cand stai si veghezi pe cineva,asta nu inseamna ca esti un inger?
-Dar ingerii nu cred ca iubesc persoana pe care o vegheaza
-Scuteste-ma te rog,Dumnezeu si-a batut joc de toti baiete,le-a daruit tuturor cate o faramita din Harul lui divin dar in acelasi timp,le-a daruit si cate o particica din blestemul lui.A vrut sa atinga perfectiunea,si a observat ca nu poate atinge perfectiunea doar intr-o singura fiinta,asa ca a decis sa creeze ingerii,demonii,oamenii,animalele,fiecare inzestrat cu cate o particica din harul si blestemul lui.Si da baiatule,ingerii iubesc,iubesc oamenii,fiecare inger isi are omul lui pe care il iubeste si sufera pentru el deoarece nu poate sa il atinga.Tu cum crezi ca ingerii decad?Cum crezi ca Satana a decazut?El a fost primul fiu angelic al Domnului si acesta s-a indragostit de o femeie,de o muritoate si nu s-a putut abtine sa o atinga.De aceea el acum e acolo jos,in Infern,deoarece s-a simtit neindreptatit.Si pe bune dreptate,fiul meu.Oricine iubeste trebuie sa fie lasat lasat in pace,el a avut o soarta teribila si acum incearca sa se razbune pentru ghinionul pe care l-a avut.Ia spune tu baiete,cum o cheama?
-Iris o cheama,din pacate nu am ce sa fac,m-a izgonit din sufletul ei,zarurile au fost aruncate
-Nu este asa tinere,crede-ma!!Daca o femeie te-a iubit vreodata ,nu vei disparea niciodata din ea,pur si simplu te va incuia in Cufarul de amintiri din sufletul ei iar daca tu vreodata vei decide sa invii totul,cheia este acolo,in sufletul tau,depinde numai de tine sa gasesti cheia, sa gasesti cufarul.Prietene,scuza-ma ca ti-o spun,nu fi prost,nu sta aici de vorba cu un batran nebun,du-te la ea,deschide cufarul,du-te.Viata e prea scurta sa ti-o irosesti
Am decis sa il las pe batran sa vorbeasca de unul singur,desi fiecare cuvant care mi-l spunea ma macina,eram sigur ca el nu intelegea nici un sfert din totul ce se petrecea in mine pana cand mi-a spus un lucru ce m-a facut sa imi daram zidul propriei mele ignorante jos
-Poti pleca baiete,nu esti obligat sa ma asculti,tine minte viata e prea scurta,si nu este vorba de viata ta aici,ci de a ei
-Dar de unde stii dumneata ca si viata mea nu este scurta?
-Te rog,va miros de la un kilometru,puteti cu pudoarea noptii pe hainele voastre.,va urasc.Va iubesc dar va si urasc,pentru ceea ce sunteti
-Daca ne urati atata de ce ati insistat sa ma ajutati cu un sfat?
-Oi fi eu orb,baiatul meu,dar vad totul mult mai bine decat ti-ai putea imagina.In tine am simtit ceva diferit.Tu nu esti ca ceilalti si nici nu vei fi.Nu ai acceptat imbratisarea cu totul.O parte din tine inca mai este vie si inca mai incearca sa iasa afara,sa se zbata,asculta-ma bine ce iti spun,in afara de voi nimic nu este vesnic,asa ca nu irosi nimic,absolut nimic.
Am stat toata seara si m-am gandit la ce mi-a spus batranul acela,sunt o fiinta foarte influentabila,recunosc asta,cu tot caracterul meu puternic,nucleul este slab si credul.Ma macinau si cuvintele lui Mercurio si a acestui domn orb.
Intr-o seara stateam pe balustrada ei si ii priveam trupul gol cum se plimba prin casa.Cand s-a asezat in pat,si a inchis ochii,am decis sa risc totul,sa imi pierd sensul in Societate,sa pierd totul.Am spus-o mai demult si o repet si acum ca eram in stare sa renunt la eternitate pentru un moment cu ea.Inchizand ochii,mi-am apropiat gura de urechea ei si i-am vorbit.
-Sopteste,sopteste-mi nimicuri dulci.Sunt doar eu. Fereastra este deschisa, iar atmosfera este perfecta.Te vad insa cu alti ochi. Imi e greu, imi e foarte greu. Mai tii minte cand ne-am intalnit? Era o noapte exact ca aceasta. Copacii, au ramas la fel, casele sunt putin mai roscovite…noi…noi ne-am transformat in ceva care ne cam depaseste.
Sunt intr-o perioada ciudata…ma simt ciudat..totul e ciudat…Am nevoie de tine acum mai mult ca oricand ca sa pot sa inteleg totul. De ce nu mai esti aici? De ce incerci sa te ascunzi in spatele unei masti infecte?
Crezi ca nu te stiu cu adevarat? Crezi ca nu te simt?Ce vrei sa imi demonstrezi.?Mi-e dor de tine.
A deschis ochii si m-a privit,cu ochii inlacrimati si speriati,inca mai avea acea stralucire,trecusera aproape 4 ani,dar stralucirea aceea in ochii ei tot acolo era.
-Niciodata nu ai sa stii tu cate nopti am asteptat momentul asta-imi spune ea
-Niciodata nu ai sa stii tu cate vietii am in capul meu in incercarea de a imi indeparta din gand momentul acesta.
-Imi cer scuze Volim,nu vreau sa stiu ce esti,cum de esti aici langa mine,cum de nu esti in mormant,probabil visez,nu ma intereseaza.!Vreau doar sa traiesc visul asta,sa nu am remuscari mai tarziu ca nu o sa il materializez
-De cand te-am parasit,am stat noapte de noapte doar privindu-te imaginandu-ti ochii cum ar sclipi daca s-ar fi uitat la mine
-Te-ai schimbat.Esti diferit,te simt dar in acelasi timp,tot ceea ce simt e doar un gol,ce ti s-a intamplat?
I-am spus ca numai conteaza si am sarutat-0.Si-n timp ce o dezbracam mi-a spus ca este la un pas de al intelege pe Iisus,si mi-a luat bratul si mi l-a pus pe pieptul ei.I-am mangaiat fata,i-am pupat ochii,i-am pupat toata perfectiunea din corpul ei.O tineam strans in brate,amandoi plangand intr-o stare perpetua de placere.Gemetele ei de durere si placere imi colorau obrajii,imi dadau viata la palida mea infatisare.Si-n acel moment mi-a soptit la ureche un lucru ce m-a facut sa o strang in brate si mai tare si sa nu ii dau drumul.
-Seara asta vreau sa fie ultima seara cand am sa te vad,vreau sa te uit,numai suport,te iubesc dar nu se poate,nu o sa pot rezista o vesnice in suferinta asta placuta.In momentul acela cu unghia mea i-am taiat o vena si mi-am pus in palma un strop din sangele ei si l-am luat in gura,am inchis ochii si am savurat fiecare moment din acel gust cald si sarat,dupa care ne-am uitat unu la altul in ochi ca si cum ar fi ultima oara.M-am uitat in ochii ei si incercam sa pretuiesc fiecare moment la fel ca si in ultima mea zi de om cand am privit ultimul meu rasarit de soare.Intr-un sfarsit am inchis ochii,i-am sarutat fruntea,incercand sa ii dau cel mai dulce si amar sarut care putea un om sa ii dea unei femei pe frunte si am plecat,fara sa imi spun la revedere.

Capitolul 4

Ani intregi am umblat in lume,am vizitat orase,Paris,Londra,New York,Moscova,Buenos Aires,Cairo,Roma(si da este adevarat cand se spune ca toate drumurile duc spre Roma,depinde numai de fiecare daca isi acepta"Roma-ul"lui si il imbratiseaza).Am auzit despre Iris ca se casatorise cu regizorul acela deoarece era un om bogat si o putea propulsa unde dorea ea.A facut doi copii cu el dupa care a lasat-o cand a devenit batrana.Nu am descoperit nimic interesant in toti acesti ani.Peste tot era acelasi lucru dar imbracata intr-o alta haina.Au trecut aproape 60 de ani de cand imbratisasem acest blestem,si pot spune ca analizasem sufletul uman destul de mult ca sa pot sa devin eu Insumi o Enciclopedie de suflete,deja devenisem un membru important in Societate si restrictiile in privinta mea erau reduse.
Intr-o zi,poate din plictiseala,poate din curiozitate,m-am intors acasa,in Bucuresti.Desi totul era mult mai "grii"daca pot spune asa,exista o monotonie romantica in toate lucrurile.Eram curios cum mai arata fostul meu apartament din Aviatiei.Acum era doar o cladire parasita,plina de praf si de vietati marunte.Analizam fiecare perete,fiecare detaliu nu imi scapa,si cum priveam totul in noaptea aceea,privirea la un moment dat mi-a devenit atintita asupra ferestrei unde stateam eu demult cand priveam trecatorii si cei care isi petreceau timpul in "Le Poussin Bleau" .Si ghiciti pe cine vad eu acolo?Stand la fereastra mea veche,o priveam pe Iris,femeie batrana.Parea cea mai trista femeie din lume cand se uita in paharul ei ,de parca era invidioasa pe aceea apa ca acelasi lichid care se afla si-n ea si nu putea sa il scoata afara.Singura mea miscare in acel moment a fost un ranjet care putea fi interpretat intr-o mie de feluri.
La un moment dat ma aproprii de ea si ii spun:
-Uitate in spatele tau,uitate in spatele tau!,o vezi pe femeia aceea stand singura la masa?Cea cu poseta verde?cred ca este cea mai trista femeie din lume
-Au trecut aproape 65 de ani de cand ne-am cunoscut noi,si tu ai aceasi infatisare,aceasi fata de copil rasfatat si perfid
-Nici nu stiu daca ar trebui sa iti multumesc sau sa imi cer scuze
-Nici una nici alta.....doar vroiam sa stii ca te apreciez
-Am mers in toata lumea,si tot ce era in mintea mea era numai zambetul tau,iar acum uitate la tine,singura plangandu-ti de mila,urata si batrana.
-Mai bine...
-Nu e deloc mai bine Iris,ai avut un suflet mare si frumos care probabil numai eu l-am vazut.Trebuia sa il scoti la iveala mai mult,sa nu iti fi fost atata teama ca vei suferi,de fiecare data cand ceva bun se apropria in viata ta,de aia ai ramas singura.Te-ai izgonit pe tine in primul rand,te-ai acoperit cu o masca,si dupa i-ai izgonit si pe ceilalti din jurul tau.
-Sa stii ca inca si acum imi aduc aminte gustul buzelor tale,Volim,si de fiecare data cand inchid ochii si imi amintesc imi este aproape greu sa nu ii deschid inlacrimati.Ai fost cel mai dulce regret al meu
-Iar tu cel mai amar regret al meu,viata nu e niciodata cinstita cu noi Iris.A trebuit sa fac inconjurul lumii si sa ma uit in ochii milioanelor de oameni ca sa imi dau seama de asta.
-Iti multumesc Volim ca ai venit in seara aia la mine.Daca nu veneai in seara aia la mine,imi incheiam viata,nu mai suportam ideea ca nu ti-am spus la revedere
-Daca iti aduci aminte eu nu ti-am spus la revedere cand am plecat,stiam bine ce stiu.Ma uit acum la tine Iris si tot la fel de frumoasa te vad.Te privesc cu admiratie,invidie si dragoste in acelasi timp Iris.
-Cum asa?toate 3 in acelasi timp
-Da draga.......te admir pentru ca esti batrana si orice lucru care are o vechime emana un sentiment de respect.Invidie deoarece eu niciodata nu o sa pot sa fiu batran ca tine si dragoste deoarece ma uit la tine, te vad batrana,cu riduri peste tot,nearanjata,parul alb,mustati si tremurand din toate incheieturile si cu toate astea tot te iubesc ca in prima zi.Ai insa aceiasi ochi.Aceiasi ochi care odata aduceau ploaia ca sa atraga atentia lumii intregi prin ce suferinte trec.
-Vrei sa mai facem o plimbare de dragul vremurilor trecute?ma intreaba ea,iar eu o aprob
Ne-am plimbat toata seara,pe aceleasi strazi in care noi ne cautam sufletele si nu le gaseam.La sfarsitul plimbarii mi-a spus ca viata ei deja s-a secat,ca s-a mentinut in viata pentru acest ultim moment si m-a rugat sa ii curm suferinta atunci,pe strada Fericirii.Am refuzat-o desi o simteam cu totul-gand trup si suflet.Si avea dreptate,era prea singuratica,prea multa suferinta pentru un om muribund,era la fel ca un cal impuscat ce se uita in ochii tai si te implora sa-i alini durerea de tot,era mizerabila si imi era mila si scarba de ea in acelasi timp.In acel moment,asa batrana cum era ea,am sarutato pe buze,pe frunte si mi-am luat la revedere de la ea.Dupa care i-am troznit gatul cu o satisfactie de nedescris,deoarece ea a fost rodul tuturor suferintelor mele.Ma uitam foarte atent la ochii ei deoarece avea sa fie ultima oara cand aveam sa ii vad ochii,acea a fost ultima mea picatura de umanitate care a murit odata cu ea.
Mercurio imi spusese mai demult ca un vampir plange o data sau de doua ori intr-o eternitate,in momentul cand am omorat-o pe Iris,am plans pentru a treia oara de cand sunt nemuritor.
Din cate auzisem ,Mercurio era undeva prin China acuma,incercand sa intre in contact cu spiritualitatea budista,gustand din bufetul lor calugaresc,daca pot spune asa.
Au trecut 200 de ani de cand nu am mai vazut-o pe Iris,si pot spune ca ochii ei in capul meu si acuma stralucesc ca in prima zi.M-am plictisit de Eterninate,de viata ,de lux,de schimbari,de tot m-am saturat.In fond si la urma urmei nici o schimbare nu imi mai excita"curiozitatea".Toti oamenii sunt si vor fi la fel pana la sfarsitul lumii,daca acesta va veni vreodata.
Au trecut aproape 200 de ani si este primul lucru care l-am scris cu o pretentie artistica de la piesa "Marioneta".M-am gandit ca poate si aceste inscrieri ale mele vor ajunge intr-o zi sa fie de mare valoare.Toata noaptea am stat si am scris,si m-am gandit la tot.La fostii mei colegi de liceu,la toate fetele care le-am cunoscut vreodata,toti pretenii mei luxosi care m-au ajutat sa devin un om mai instarist,la Mercurio cu discutiile lui filozoficie despre divinitate,vampiri si om,la batranul acela orb care a fost singurul lucru bun in toata existenta mea sumbra si intr-un final...m-am gandit la ea,la felul cum imi soptea nimicuri dulci in noaptea aceea,la felul cum gemea,la felul cum se misca,la felul cum plangea,cum imi striga numele,cum ma privea.
Dupa 200 de ani totul este foarte vag in capul meu.Sunt doar niste ramasite care incetul cu incetul se scurg,pana cand vor deveni imagini albe in capul meu.As fi putut trai cu ideea ca o sa imi pierd toate aceste imagini din capul meu,daca nu ar fi de imaginea ochilor ei,singurul lucru care m-a mentinut in viata atunci cand moartea m-a patruns.Imaginea ochilor ei va fi pierduta pe vecie,iar eu Volim voi deveni altcineva.Insa mai este o sansa sa ii pastrez privirea in sufletul meu.Si asa stateam la fereastra mea veche din Aviatiei din nou,si ma uitam la cer,pentru ca asteptam ca ochii lui Iris sa apara in orice moment.Imi aduc aminte ultima oara cand am vazut razele soarelui,imi aduc aminte ca acel rasarit de soare m-a ajutat sa pastrez ultima sfarama din vietatea mea,deoarece in soarele acela galben,tot ce puteam vedea erau numai ochii ei.
Si uitati-ma pe mine,o mortaciune vie care plange pentru a patra oara intr-o eternitate,cu fiecare lacrima transformandu-se in cenusa,uitandu-ma pentru ultima oara la ochii lui Iris.Si in toata aceasta suferinta inflacarata,eu tot ceea ce faceam era sa ranjesc,deoarece in 200 de ani nu mai vazusem lumina cerului.Si radeam,pentru ca in fond si la urma urmei voi avea ochii ei mereu in sufletul meu de acum incolo,si rasul meu crestea din ce in ce mai tare pe masura ce ardeam iar eu eram in sfarsit fericit.Radeam de toti,radeam de Dumnezeu ca nu a reusit sa ma blesteme si pe mine,radeam de Diavolul care ma astepta in INFERN ,deoarece eu am cunoscut iubirea si el nu,radeam de Cain ca nu a gasit niciodata Lumina si de Abel ca nu a gasit niciodata Intunericul,radeam de Iris,deoarece eu inca eram aici si ea era moarta si tot ma gandeam la ea.Radeam de toti deoarece toti erau niste prosti care doar si-au ignorat mult prea usor la primul obstacol fericirea pura si adevarata.Si stand acolo la fereastra mea in flacari,mi-am vazut eternitatea pentru ultima oara,
arzand in ULTIMUL MEU RASARIT DE SOARE.